|
|
Programul Liturgic
|
|
|
- Marți: 16 iunie
⁞ 18:00 – Sfântul Maslu
- Sâmbătă: 20 iunie
⁞ 18:00 – Vecernia și Litia
- Duminică: 21 iunie
⁞ 08:00 – Utrenia și Sfânta Liturghie
→ Ap. Romani 5, 1-10; Ap. II Corinteni 11, 21-30; 12, 1-9; Ev. Matei 6, 22-33; 16, 13-19; glas 2, voscr. 3
→ Duminica a 3-a după Rusalii (a Sfinților Athoniți. Despre grijile vieții)
→ Sfântul Mucenic Iulian din Tars
→ Sfântul Mucenic Afrodisie
|
|
|
|
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae
|
Viaţa religioasă românească este, cu toate imperfecţiunile ei, un bun exemplu de Ortodoxie în act. Credinţa este o practică sau o învăţătură care îşi arată sensul şi puterea în practică, iar nu în primul rând o doctrină în ea însăşi.
Viaţa Sfinţilor din toate timpurile şi din toate ţările, viaţa poporului lui Dumnezeu care constituie “Sfânta Biserică”, dă mărturie de adevărul Evangheliei, dă mărturie de Hristos. Sfinţii îndeosebi iradiază un comportament extrem de uman. Pentru că sunt totdeauna întorşi spre Dumnezeu, ei ştiu să se întoarcă şi spre om, aşa cum Dumnezeu se întoarce spre ei în Hristos. Noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în El însuşi ci pe Dumnezeul întors spre oameni. Şi-L cunoaştem doar în măsura legăturii Sale cu noi.
A-i privi pe oameni aşa cum îi priveşte Hristos, e ceea ce fac sfinţii. Sfinţi precum Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul român Calinic de la Cernica, care plângea când nu avea bani să le dea oamenilor, au lucrat la propovăduirea, la afirmarea credinţei celorlalţi, pregătindu-i să fie oameni adevăraţi. Ei şi-au iubit aproapele şi i-au îndemnat şi pe ceilalţi să-l iubească, au urmat instinctiv această direcţie. Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să-i înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor.
Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, ii face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate in lumina dumnezeiască.
Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale acestei transparenţe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăţi a lui Dumnezeu arătate în Sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat.
Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel înviat şi Care este şi cu noi intr-o lepădare de sine, într-o participare la suferinţele noastre. De aceea, însă, participarea îşi găseşte sensul culminant în bucuria învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii, care desăvârşeşte legile naturii.
Sfinţii fac obiectul unui cult important, mai ales după moartea lor. În România exista multe moaşte de Sfinţi venite din Răsărit şi deopotrivă ale unor Sfinţi locali.
Părintele Cleopa spune că avem mulţi Sfinţi dar aceştia, nedorind să fie cunoscuţi, şi-au ascuns sfinţenia. Poporul însă îi cunoaşte pe Sfinţi uneori chiar în timpul vieţii lor pământeşti şi cel mai adesea după moarte. Sfântul Calinic de la Cernica a fost considerat de popor Sfânt mult timp înainte ca Biserica să-l canonizeze. Moaştele sale au fost şi sunt foarte cinstite, iar în preajma trupului său au loc multe tămăduiri. La Bucureşti există moaştele Sfântului Dimitrie, iar la Iaşi ale Sfintei Parascheva şi în alte locuri alte moaşte ale altor Sfinţi. Viaţa Bisericii rămâne cea a primelor veacuri întemeiată pe trupurile Sfinţilor şi ale Mucenicilor.
Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Creştinii se uită în calendar pentru a vedea care este Sfântul zilei şi îi aduc rugăciuni in acea zi îşi aşează viaţa sub oblăduirea Sfântului şi caută să imite cum pot virtuţile acestui Sfânt, simţindu-se ocrotiţi de rugăciunile lui. Sunt veneraţi de asemenea cei care au murit în sfinţenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos şi ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără Sfinţii din trecut, Biserica nu ar fi ceea ce este, n-ar fi putut dăinui. Tradiţia vie şi prin aceasta Biserica însăşi nu se poate menţine fără o succesiune a Sfinţilor. “Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evr. 13, 7), spune Sfântul Apostol Pavel. Este recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou.
Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituala, exemplul lor. Îi venerăm şi pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman aşa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt Îngerii. Se spune că împreună cu Hristos îngerii arată un mare interes pentru mântuirea noastră. Sfinţii, care sunt şi oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Pavel spune că nu vor avea toată fericirea decât împreună cu noi, când vom fi cu toţi împreună. Ei se roagă pentru noi. Iar când ne rugăm pentru vrăjmasi, ei se roagă cu si mai multă osârdie. De aceea le cerem rugăciunile .
Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire si pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roagă-te pentru noi”. Nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: “Mântuieşte-ne pe noi”. Nu este vorba de mântuire in sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar există atâtea greutăţi în viaţa noastră, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibili¬tatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii sale desăvârşite cu Fiul său, Mântuitorul nostru.
În acest sens se constituie cultul Sfinţilor care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţa pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cea de dincolo, înaintăm spre cea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi de prezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Creştem aici, trebuie să lucrăm aici, chiar şi în viaţa socială, în perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţa pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac Sfinţii. Ei trăiesc “pe pământ ca în cer”, făcând voia lui Dumnezeu.
Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne pe noi!
În acelaşi timp, fiecare popor îşi trăieşte credinţa într-un mod original. Ortodoxia însă rămâne aceeaşi, rămâne apostolică, îşi păstrează toată bogăţia propovăduirii apostolice şi a vieţii creştinilor din vremea Apostolilor. Tradiţia se transmite ca o viaţă mereu proaspătă, ca un mod de a trăi Biblia integral, cât mai autentic posibil. Dar există o infinitate de moduri de a o aprofunda.
Dacă un nou popor ar deveni creştin, este nevoie ca el să cunoască Sfânta Treime, întruparea lui Hristos, viaţa în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Toate acestea i le pot spune cu cuvintele mele, cu convingerea mea, transmiţându-i-le prin Duhul lui Hristos, prin viaţă; dacă vrea să ştie mai mult, va citi Biblia, Vieţile Sfinţilor, va participa la Liturghie. Dar au existat aţâţi creştini adevăraţi care nu au cunoscut alfabetul! L-au cunoscut însă pe Hristos şi au fost totuşi creştini.
Au cunoscut revelaţia din auzite, prin predică, prin cele spuse de un creştin unui necreştin, apoi prin explicarea Botezului, ascultarea Liturghiei, contemplarea icoanelor. Fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului. Oamenii sunt diferiţi dar au şi trăsături comune, se pot înţelege. Există diferenţe, dar există şi o unitate.
Există o fiinţă a creştinismului, o permanenţă. Iisus este ieri, astăzi şi întotdeauna Acelaşi. Cultura nu este decât formă, ea nu se poate substitui fiinţei creştinismului. Eu însumi rămân în această unitate, fără a pune graniţe între mine şi ceilalţi sau între naţiuni. Suntem împreună, dar ne păstrăm totdeauna identitatea personală sau naţională.
Există aici un paradox.
Şi în România există nuanţe locale. Toate popoarele ortodoxe îşi leagă din plin viaţa religioasă de sfinţirea lumii; se manifestă astfel convingerea că omul nu se poate mântui decât în legătură cu lumea. Tot ceea ce slujeşte vieţii omului: apa, pâinea, vinul sunt sfinţite. Cu apă sfinţită se stropesc apoi camerele, paturile, uneltele… Icoana este aşezată în maşină, pe câmp, în grădini, în preajma animalelor. Totul trebuie sfinţit. Primele roade sunt aduse la biserică, o parte din ele dăruindu-se celor săraci. Este binecuvântată masa şi se face semnul Crucii când se taie pâinea. La începutul unei munci omul îşi face semnul Crucii, ca şi atunci când termină o muncă, când iese din casă, când trece pe lângă o Biserică. Mulţi oameni cer binecuvântarea atunci când întâlnesc un preot; când preotul vine în casa lor. Întreaga viaţă este umplută de binecuvântare, nu este ruptă de Dumnezeu. Acţiunile, trebuie sfinţite, lucrurile înseşi trebuie să se deschidă acţiunii omului, întărite şi sfinţite de Dumnezeu. Pentru că prin om energiile lui Dumnezeu pătrund în lume. Prin om se sfinţesc lumea, universul, toate elementele lumii.
Trebuie să acordăm o mare importanţă vieţii legate de Dumnezeu, expresiei sacrului în viaţă. Nu este vorba de magie.
Magia este absenţa ideii unui Dumnezeu personal, e expresia unui panteism orb. Dar Dumnezeu este prezent pretutindeni şi sfinţeşte totul. De la El “primim totul şi Lui îi aducem totul, El îşi revarsă lucrarea peste toţi.
|
Sursă: Pr. M. Costa de Beauregard si Pr. Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis
|
|
|
Recomand o stare de prezență continuă
Părintele Arsenie Papacioc
|
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieții, de problemele cărărilor vieții, ale unuia și ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absență, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziția de trăire, de înălțare, de steag, toată creația suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creația lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărțim de marea unitate, suntem pe poziție de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziție de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Și starea de rugăciune înseamnă o stare de prezență.
|
Nu există nicio pierdere (oricare ar fi) mai mare ca pierderea timpului.
Astăzi, da, astăzi, nu mâine, fă ceva din făgăduințele tale.
|
|
|
Grup Whatsapp: cereți detalii la biserică
|
|
|
|
|
|
|
