|
|
Programul Liturgic
|
|
|
- Duminică: 23 august
⁞ 08:00 – Utrenia și Sfânta Liturghie
→ Ap. I Corinteni 15, 1-11; Ev. Matei 19, 16-26; glas 3, voscr. 1
→ Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul cel bogat)
→ Odovania Praznicului Adormirii Maicii Domnului
→ Sfântul Mucenic Lup
→ Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcop de Lugdunum
|
|
|
|
|
Viața Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu Voievod
|
|
|
Acest binecredincios și de Hristos iubitor Voievod al Țării Românești s-a născut la anul 1654, din părinți de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
|
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe.
După moartea voievodului Șerban Cantacuzino, la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul și de mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească.
Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești.
Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoșteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor revărsa și la frații români din Moldova și din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioșii creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucaziene și arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai și la mănăstirile din Grecia și din insulele grecești.
Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie, i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:
În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, la București a sosit o mulțime de ostași trimiși de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și l-au dus la Înalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor orașului. Luându-și rămas bun, Constantin a zis noului domnitor și celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”.
La Constantinopol, creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puține. Deci, au fost supuși la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor. La sfârșit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se așteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism și moarte. Dar Constantin și fiii săi au rămas neclintiți în credința lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani și era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârșitul mucenicesc.
Mărturisitorii lui Hristos au fost duși pe străzile orașului lui Constantin, îmbrăcați numai în cămăși, desculți, cu capetele descoperite și legați în lanțuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aștepta mulțime mare de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său și ambasadorii marilor puteri europene. Acolo, mucenicii fiind puși în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.
Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte, că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”.
Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii – patru fii și șapte fete – a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani. În 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic.
La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
|
|
|
|
Viața Sfântului Cuvios Iosif Isihastul
|
|
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a fost unul dintre cei mai remarcați nevoitori athoniți ai secolului XX. Datorită ucenicilor săi, care au transmis și au pus în practică învățătura și modul său de viață în comunități din ce în ce mai mari, el poate fi considerat pe bună dreptate principalul autor al actualei restaurări a tradiției rugăciunii inimii din Muntele Athos.
Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenței să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Kareia, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărțit toată averea sa săracilor și celor din casa lui și a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte.
Venit la Athos la vârsta de 23 de ani, hrănindu-se cu istorisirile despre marii asceți, a căutat imediat un părinte duhovnicesc care să-l învețe rugăciunea inimii. Însă nu a găsit pe nici unul. După o scurtă ședere la Katunakia, alături de bătrânul Daniil, a plecat spre Vigla, în apropiere de peștera Sfântului Atanasie Athonitul. În acest răstimp a cercetat multe peșteri și locuri, unde au trăit cuvioși athoniți. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Părintele Arsenie, care va deveni împreună-nevoitor cu dânsul, și a aflat că împărtășesc aceeași dorință de isihie, așa că au hotărât să găsească un Stareț încercat. L-au găsit pe Starețul Efrem Dogarul, și s-au așezat într-o colibă sărmană și dărăpănată de la Schitul Sfântului Vasile. Stăteau în colibă numai în timpul celor mai reci luni de iarnă; în restul anului, vreme de aproape zece ani, au stat în peșterile de piatră din stâncile Athosului, hrănindu-se cu puțină pâine uscată și dedicându-și tot timpul rugăciunii.
În luna ianuarie a anului 1938, bătrânul Iosif împreună cu părintele Arsenie au plecat de la schitul Sfânta Ana Mică, într-un locul depărtat și ascuns în munți. Aici au zidit un paraclis în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, precum și trei mici chilii. În cei aproape 13 ani de ședere la Sfânta Ana, în jurul părintelui Iosif Isihastul s-au adunat deja 7 nevoitori.
Sfântul Iosif nu și-a îngăduit niciodată odihnă în nevoințe, în ciuda unei sănătăți șubrede ce l-a adus treptat într-o stare de semi-paralizie. Cu toate acestea, pentru că ucenicii săi mai tineri nu puteau îndura asprimea peșterilor, in iunie 1951, a decis să-și mute obștea intr-un loc mai accesibil, la Schitul Nou.
Aici, după puțină vreme, pe 15 august 1959, și-a dat sufletul lui Dumnezeu ca un adevărat mucenic.
De-a lungul vieții, pentru jertfa sa, Dumnezeu i-a dat multe daruri duhovnicești: vederea luminii, vedenii minunate, înainte-vedere și cunoașterea gândurilor. După adormirea sa, Sfântul Duh a dat mărturie de prezența Sa în el, rămășițele sale răspândind bună mireasmă.
|
|
|
Recomand o stare de prezență continuă
Părintele Arsenie Papacioc
|
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieții, de problemele cărărilor vieții, ale unuia și ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absență, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziția de trăire, de înălțare, de steag, toată creația suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creația lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărțim de marea unitate, suntem pe poziție de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziție de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Și starea de rugăciune înseamnă o stare de prezență.
|
Nu există nicio pierdere (oricare ar fi) mai mare ca pierderea timpului.
Astăzi, da, astăzi, nu mâine, fă ceva din făgăduințele tale.
|
|
|
Grup Whatsapp: cereți detalii la biserică
|
|
|
|
|
|
|
